Astăzi am primit un feedback care m-a bucurat enorm.
O mamă mi-a povestit că fiica ei, după numai două luni de cursuri cu noi, și-a schimbat complet atitudinea față de engleză.
Când a început, fetița nu voia să vorbească engleză nici dacă era împinsă de la spate. Acum vorbește.
Dar partea cea mai frumoasă a venit când mama mi-a povestit că încercase să o convingă să nu mai facă engleză sâmbăta, ca să aibă weekendul liber.
Fetița i-a răspuns că preferă sâmbăta, pentru că atunci se poate concentra mai bine. Și că engleza nu este o temă, nu este o povară, așa că nu vede de ce ar trebui să aibă liber de la ea.
Am zâmbit.
Tocmai petrecusem șase ore pregătind trei videoclipuri, trei PDF-uri și exerciții pentru o poveste. Mai aveam de terminat și trei exerciții audio separate.
Șase ore de muncă pentru o poveste pe care un copil o va parcurge, probabil, într-un timp mult mai scurt.
Dar, ascultând ce îmi povestea mama, mi-am spus că merită fiecare minut.
Dacă măcar un copil ajunge să iubească limba pe care o învață, înseamnă că munca aceea a avut rost.
Și atunci mi-am amintit o întâmplare de acum mulți ani, de dinainte de COVID, pe vremea când țineam cursurile fizic.
O mamă m-a sunat îngrijorată. Fiul ei era prea retras, îmi spunea. Nu știa cum să socializeze cu ceilalți copii.
Eu îl cunoșteam însă și din timpul activităților de grup.
Organizam jocuri în care copiii trebuiau să colaboreze, să ia decizii și să lucreze în echipă.
Băiatul era foarte implicat. Era bun la jocuri, atât de bun încât ceilalți aveau așteptări mari de la el. Uneori, când echipa nu reușea ce își propusese, colegii îl certau.
Iar el știa să se apere.
Am promis mamei că îi voi trimite înregistrări de la jocuri, ca să-l vadă și ea în acele situații.
Voiam să-i arăt o parte a copilului ei pe care poate nu avusese ocazia să o observe.
Au trecut doi ani.
Și abia atunci am aflat de la mama lui ceva ce m-a impresionat profund.
Mi-a povestit că băiatul ajunsese să spună că mai degrabă ar renunța la școală decât la engleză. Pentru el, engleza nu era o povară. Era o activitate pe care voia să o continue, în paralel cu școala.
Și mai era ceva.
Își ținea jurnalul în engleză.
Tot ce scria în jurnal era în engleză, nu în română.
M-am bucurat atunci enorm. Și mi-am dat seama că uneori influența pe care o avem asupra unui copil devine vizibilă mult mai târziu.
Apoi a venit COVID-ul.
Am închis sălile de curs și am trecut în online.
Și, dintre toate lucrurile de care mă temeam atunci, unul mă apăsa în mod deosebit.
Mi-era frică să nu pierd apropierea aceea de copii.
În sala de clasă îi vedeam cum interacționează, cum se comportă atunci când câștigă sau pierd un joc, cum reacționează când un coleg îi contrazice, cum își apără ideile.
Aveam ocazia să-i cunosc dincolo de răspunsurile la exerciții.
Prin ecran, mă temeam că toate acestea vor dispărea.
Că voi putea continua să predau engleză, să explic gramatică, să corectez greșeli, dar că îmi va fi mult mai greu să descopăr copilul din spatele lecției.
Au trecut anii.
Am construit platforma, am creat cursuri, am pregătit materiale, povești, videoclipuri și exerciții. Am încercat să găsesc modalități prin care copiii să participe, să vorbească, să fie curioși și să aibă încredere în ei.
Astăzi, când mama fetiței mi-a povestit cât de mult s-a schimbat atitudinea fiicei ei după două luni, mi-am amintit de băiatul de dinainte de COVID.
Și am înțeles de ce mă bucurasem atât de tare.
Pentru că mi-am dat seama că lucrul de care mă temusem să nu-l pierd este încă prezent.
Pot să observ în continuare cum se schimbă copiii. Cum capătă încredere. Cum încep să vorbească. Cum ajung să-și dorească singuri să învețe.
Poate că sala de clasă arată altfel astăzi. Poate că între noi există un ecran și că multe dintre activități se desfășoară pe o platformă.
Dar ceea ce am încercat să fac de atâția ani continuă.
Îmi doresc ca acești copii să crească și să ajungă adulți care aleg singuri să învețe. Care își îmbunătățesc limba străină pentru meseria pe care și-au ales-o, pentru lucrurile pe care vor să le descopere, pentru că le face plăcere să știe mai mult.
Iar astăzi, datorită unei fetițe care a ales singură să facă engleză sâmbăta, mi-am amintit că această dorință nu este nouă.
O aveam și înainte de COVID, când lucram cu băiatul care avea să-și scrie jurnalul în engleză.
Am păstrat-o și atunci când am trecut în online, chiar dacă mi-a fost teamă că voi pierde ceva esențial.
Și se pare că m-am înșelat.
E încă acolo.